De vorbă cu organele mele

O conversație despre corp, boală, dorință, frică și energia care încă locuiește în mine

În seara aceasta nu vreau să mă mai uit la corpul meu ca la ceva ce trebuie să funcționeze.
Vreau să-l ascult.
Să sting lumina, să-mi așez mâna pe piept și să-mi imaginez că, undeva în întunericul din mine, există o cameră în care toate organele mele s-au adunat.
Inima.
Plămânii.
Ficatul.
Rinichii.
Splina.
Pielea.
Uterul.
Ovarele.
Vaginul.
Creierul.
Intestinul.
Oasele.
Sângele.
Și pentru prima dată nu le cer nimic.
Nu le cer să fie frumoase.
Nu le cer să fie sănătoase.
Nu le cer să nu mă doară.
Le spun doar…sunt aici.

PIELII
Eu:

Piele, tu ai fost prima mea graniță cu lumea.
Ai învățat frigul înainte să învăț eu să-i spun frig.
Ai simțit mâinile înainte să înțeleg ce înseamnă atingerea.
Ai cunoscut rușinea înainte să știu ce este rușinea.
Te-am judecat de atâtea ori.
Te-am privit în oglindă ca pe o problemă de rezolvat.
Iartă-mă.

Pielea:
Eu nu am vrut niciodată să fiu perfectă.
Eu am vrut să simt.
Să fiu atinsă fără teamă.
Să fiu mângâiată fără să trebuiască să merit.
Să fiu locul în care viața se întâlnește cu lumea.

Eu:
Atunci îți promit ceva.
Nu te voi mai atinge doar ca să te verific.
Te voi atinge și ca să-ți spun: ești acasă!

INIMII

Eu:
Inimă, tu ai fost cea mai dramatică dintre noi.
Ai bătut când m-am îndrăgostit.
Ai bătut când mi-a fost frică.
Ai bătut când am pierdut.
Ai bătut când am dorit.
Uneori te-am confundat cu anxietatea.
Alteori cu iubirea.
Și poate că, de multe ori, ai știut înaintea mea.

Inima:
Eu nu ți-am promis niciodată că nu vei suferi.
Ți-am promis doar că voi continua să bat.
Asta este diferența dintre inimă și minte.
Mintea vrea garanții.
Eu continui.

Eu:
Atunci bate.
Nu pentru că trebuie.
Bate pentru că încă există ceva în mine care merită trăit.

PLĂMÂNILOR

Eu:
Plămâni, voi sunteți martorii tuturor lucrurilor pe care nu le-am spus.
Inspir când primesc viața.
Expir când îi dau drumul.
Și poate că anxietatea începe uneori exact aici: când încerc să controlez ceea ce natura mea știe deja să facă.

Plămânii:
Nu trebuie să ne explici fiecare respirație.
Lasă aerul să intre.
Lasă aerul să plece.
Nu tot ce intră trebuie păstrat.
Nu tot ce pleacă trebuie recuperat.

Eu:
Acesta este unul dintre cele mai mari secrete ale corpului: viața există și în capacitatea de a lăsa să plece.

FICATULUI

Eu:
Ficatule...
Despre tine am vorbit atât de puțin.
Tu lucrezi în tăcere.

Transformi.
Filtrezi.
Depozitezi.
Metabolizezi.

Și eu, în schimb, am adunat în mine oameni, frici, resentimente, nopți nedormite și cuvinte înghițite.

Ficatul:
Nu sunt tomberonul emoțiilor tale.
Dar pot să-ți amintesc ceva: nu trebuie să păstrezi tot ce ai primit.

Unele lucruri trebuie transformate.

Altele trebuie eliminate.

Iar unele trebuie pur și simplu lăsate să nu mai fie ale tale.

RINICHILOR

Eu:
Rinichii mei, voi știți ceva despre echilibru.
Despre apă.
Despre prea mult.
Despre prea puțin.
Despre ceea ce trebuie păstrat și ceea ce trebuie lăsat să plece.
Si sufletul are nevoie de propriul său sistem de filtrare.

Rinichii:
Nu orice emoție care apare trebuie transformată într-o identitate.

Poți spune:
Mi-e frică …fără să devii
Sunt frică!

Poți spune:
Mă doare…fără să devii
Sunt durerea mea!

SPLINEI

Eu:
Splină, despre tine am știut atât de puține.

Și totuși ai fost acolo.
Unele dintre cele mai importante lucruri din noi sunt exact cele pe care nu le înțelegem complet.

Splina:
Nu trebuie să mă înțelegi pentru a mă respecta.
Uneori iubirea începe acolo unde încetează nevoia de a controla.

ȘI APOI AJUNG LA UTER

Aici vocea mea se schimbă.
Pentru că uterul nu este doar un organ în imaginația mea.
A devenit, de-a lungul timpului, un simbol.
Al feminității.
Al creației.
Al posibilității.
Al pierderii.
Al maternității, indiferent dacă voi alege vreodată să fiu mamă sau nu.
Pun mâna pe abdomen.

Eu:
Uterule, nu îți cer să fii simbolul feminității mele.
Nu trebuie să demonstrezi nimic.
Nu trebuie să creezi viață ca să ai valoare.
Nu trebuie să fii perfect pentru a fi al meu.

Uterul:
Atunci încetează să mă transformi într-un verdict despre cine ești.
Eu sunt doar o parte din tine.
Nu sunt întreaga ta feminitate.

Eu:
Da.
Aceasta este una dintre cele mai importante despărțiri pe care trebuie să le fac: între corpul meu și valoarea mea.

OVARELOR

Eu:
Ovarelor... voi purtați în voi o parte din povestea mea biologică.
Și totuși societatea v-a încărcat cu atât de multe sensuri.
Fertilitate.
Tinerețe.
Feminitate.
Maternitate.
Timp.
Frica de a pierde.

Ovarele:
Nu transforma timpul într-un dușman.
Nu suntem un ceas care îți numără valoarea.
Suntem biologie.
Iar tu ești mai mult decât biologia ta.

Eu:
Atunci vă promit să nu vă mai iubesc doar pentru ceea ce ați putea produce.
Vă iubesc pentru că sunteți parte din mine.

VAGINULUI

Și aici trebuie să fiu sinceră.
Pentru că vaginul meu a fost, poate, unul dintre cele mai tăcute locuri ale corpului meu.
Acolo s-au întâlnit dorința și rușinea.
Plăcerea și frica.
Intimitatea și vulnerabilitatea.
Da.
Nu.
Mai încet.
Mai aproape.
Nu acum.
Sexualitatea matură începe exact aici:
atunci când corpul nu mai este tratat ca un obiect care trebuie să ofere ceva și devine un teritoriu care are dreptul la voce.

Eu:
Vaginule, îți promit că nu voi mai confunda disponibilitatea cu iubirea.
Nu voi mai confunda dorința altcuiva cu obligația mea.
Nu voi mai confunda excitația cu consimțământul.
Și nu voi mai confunda rușinea cu moralitatea.

Vaginul:
Atunci pot începe să mă relaxez.

CREIERULUI

Eu:
Creierule, tu ai încercat să mă salvezi de atâtea ori.
Ai anticipat.
Ai analizat.
Ai construit scenarii.
Ai căutat explicații.
Ai încercat să afli ce se va întâmpla înainte ca lucrul acela să se întâmple.

Creierul:
Pentru că ai crezut că dacă înțelegi totul, nu vei mai suferi.

Eu:
Și?

Creierul:
Ai descoperit că nu funcționează așa.

Eu:
Nu.
Nu funcționează.
Poți să știi toate mecanismele anxietății și tot să-ți tremure mâinile.
Poți să fii psiholog și să te doară.
Poți să cunoști mecanismele apărării și tot să ai nevoie să fii ținută în brațe.
Poți să înțelegi moartea intelectual și să te prăbușești atunci când ea intră în familia ta.

Creierul:
Atunci poate că nu mai trebuie să te explici.
Doar să fii.


ȘI ATUNCI ÎMI ÎNTREB CORPUL:

Ce se întâmplă dacă te îmbolnăvești?
Tăcere.
Pentru prima dată, niciun organ nu-mi răspunde.
Și înțeleg ceva.
Nu pot negocia cu biologia ca și cum aș putea spune: Te iubesc, deci trebuie să te vindeci!
Nu.
Iubirea nu este un contract cu boala.
Nu pot transforma gândirea pozitivă într-un tratament.
Nu pot spune unui organ bolnav că este bolnav pentru că „nu a fost suficient de iubit”.
Și nici nu vreau să fac asta.
Pentru că ar fi o altă formă de cruzime față de corp.
Dar pot să-i spun: nu ești singur.
Pot să merg la medic.
Pot să accept investigațiile.
Pot să iau tratamentul.
Pot să plâng.
Pot să mă sperii.
Pot să mă odihnesc.
Pot să cer ajutor.
Pot să-mi țin corpul cu blândețe în timp ce medicina își face partea.
Și poate că aceasta este forma matură a iubirii de sine: nu să pretinzi că iubirea poate învinge orice boală, ci să nu-ți abandonezi corpul atunci când boala apare.

CE MI-AR SPUNE MERLEAU-PONTY?
Poate că ar spune:
Nu ai un corp.
Ești corp.
Nu există un „eu” care stă undeva deasupra corpului și îl privește.
Eu sunt această piele.
Această respirație.
Această inimă.
Această sexualitate.
Această vulnerabilitate.
Această senzație de nod în gât.
Această dorință.
Această frică.
Corpul nu este vehiculul sufletului.
Este una dintre formele prin care sufletul meu există în lume.

CE MI-AR SPUNE JUNG?
Poate că mi-ar șopti că ceea ce încerc să exclud din mine nu dispare.
Se mută în umbră.
Și poate că am făcut asta și cu corpul.
Am vrut să păstrez doar partea lui frumoasă.
Tânără.
Dorită.
Sănătoasă.
Erotică.
Dar corpul meu are și transpirație.
Sânge.
Secreții.
Cicatrici.
Durere.
Îmbătrânire.
Boală.
Moarte.
Adevărata integrare nu înseamnă să iubesc doar corpul care îmi place.
Înseamnă să pot spune: si aceasta ești tu!

IAR DACĂ PSIHANALIZA AR STA LÂNGĂ MINE
Poate că nu m-ar întreba: de ce te-ai îmbolnăvit?

Ci: ce se întâmplă în tine când te gândești la boală?

Și atunci aș răspunde:
Mi-e frică.
Mi-e frică să pierd.
Mi-e frică să nu fie prea târziu.
Mi-e frică de diagnostice.
Mi-e frică de spitale.
Mi-e frică de moarte.
Mi-e frică să nu descopăr că organismul meu este mai vulnerabil decât am crezut.
Și cel mai profund dintre toate:
mi-e frică să nu-mi pierd iluzia că am control.

IAR SEXUALITATEA?
Tocmai aici devine totul mai profund.
Pentru că sexualitatea nu este doar despre sex.
Este despre a fi viu în propriul corp.
Este despre senzație.
Despre plăcere.
Despre limite.
Despre apropiere.
Despre vulnerabilitate.
Despre capacitatea de a spune: Te vreau!
Dar și: Nu vreau!
Este despre a putea locui într-un corp fără să-ți fie rușine că ai unul.
Energia sexuală nu este doar energia dorinței.
Este și energia care spune:
Încă vreau să fiu aici.

AȘADAR, CORPUL MEU...
Nu îți voi promite că nu vei fi niciodată bolnav.
Nu îți voi promite că nu vei îmbătrâni.
Nu îți voi promite că nu vei suferi.
Nu îți voi promite că te voi putea salva de tot.
Dar îți promit altceva.
Când te va durea, voi încerca să te ascult.
Când te vei schimba, voi încerca să nu te urăsc.
Când te voi privi în oglindă, voi încerca să văd mai mult decât suprafața.
Când îmi va fi rușine, voi încerca să caut de unde vine rușinea.
Când îmi va fi frică, nu voi transforma frica într-un verdict.
Când voi avea nevoie de medic, voi merge la medic.
Când voi avea nevoie de odihnă, voi încerca să mă opresc.
Când voi avea nevoie de atingere, voi învăța să cer.
Când voi avea nevoie de limite, voi spune nu.
Când voi simți dorință, nu o voi mai considera ceva de care trebuie să mă ascund.
Și când viața va deveni fragilă... nu voi mai aștepta să-mi pierd corpul ca să înțeleg cât de mult l-am iubit.

În seara aceasta mă întind în pat.
Îmi pun palma pe abdomen.
Cealaltă pe inimă.
Inspir.
Expir.
Și pentru câteva secunde nu mai sunt psiholog.
Nu mai sunt femeia care trebuie să înțeleagă.
Nu mai sunt femeia care trebuie să fie puternică.
Nu mai sunt femeia care trebuie să controleze.
Sunt doar un organism viu.
O combinație imposibil de misterioasă de carne, sânge, nervi, hormoni, memorie, dorință, frică și iubire.

Și îmi spun:

Nu trebuie să-mi iubești corpul pentru că este perfect.
Iubește-l pentru că este locul în care ai avut voie să exiști.
Iar undeva, foarte adânc, toate organele mele continuă să lucreze.
Fără aplauze.
Fără promisiuni.
Fără să-mi ceară permisiunea.
Inima bate.
Plămânii respiră.
Sângele circulă.
Pielea simte.

Uterul există.
Ovarele există.
Vaginul există.
Creierul caută sens.

Iar eu...
învăț, în sfârșit, să locuiesc în mine.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir