De ce se întinde timpul?
Timpul…
Există seri în care îmi simt viața ca pe un corp întins prea mult… ca și cum cineva ar fi tras de ea, lent, fără grabă, până când a devenit elastică, obositoare, aproape dureroasă.
Toți spun că viața e scurtă.
Dar eu… eu am simțit-o lungă.
Atât de lungă încât uneori îmi alunecă pe piele ca o mângâiere care nu se mai termină, nu pentru că e plăcută, ci pentru că nu mai știu când ar trebui să se oprească.
Zece ani.
Zece ani care nu au trecut, ci au persistat.
Ca o atingere repetată pe același loc, până când nu mai știi dacă e dorință sau oboseală.
Și atunci apare întrebarea: de ce?
Poate că timpul nu este despre ceas, ci despre intensitate.
Despre cât de mult simți.
Despre cât de adânc intri în tine.
Pentru că atunci când doare… timpul nu curge, se dilată.
Se întinde în interiorul tău ca o respirație ținută prea mult.
Ca un suspin care nu mai iese.
Iar eu am simțit mult.
Am simțit dorințe care nu și-au găsit locul.
Am simțit nevoi care au rămas suspendate, ca niște buze aproape atinse… dar niciodată cu adevărat întâlnite.
Am simțit corpul meu emoțional cerând ceva… poate iubire, poate validare, poate abandon și neprimind răspuns.
Și atunci… timpul nu mai trece.
Se adună.
Se adună în straturi fine, ca pielea peste piele, ca amintirile peste senzații, până când fiecare zi devine densă, grea, încărcată de ceea ce nu a fost trăit pe deplin.
Poate viața pare scurtă doar pentru cei care ard.
Pentru cei care se lasă consumați, care trăiesc până la capăt fiecare impuls.
Dar pentru cei care așteaptă…
pentru cei care reprimă…
pentru cei care simt fără să exprime…
viața devine lungă.
Lungă ca o noapte în care nu adormi.
Lungă ca o dorință care nu se descarcă.
Lungă ca o poveste care nu ajunge la climax.
Și poate că aici e răspunsul meu:
nu viața e lungă…
ci ceea ce nu trăiesc devine infinit.
Iar în mine…
există încă atât de mult netrăit,
încât timpul pare că nu se mai termină.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir