Mă întreb uneori, cu un zâmbet ușor ironic și poetic, ce se întâmplă în el, în momentul acela culminant când corpul lui se tensionează și inima îi bate ca o tobă tribală în piept. Îl privesc de aproape, când e acolo, între agonie și extaz, și am impresia că intră într-o zonă fără timp, fără cuvinte. O minge imaginară, da, așa o simt eu, o energie rotundă și plină, care pulsează între noi, dar care se adună în el ca o planetă gata să explodeze în galaxie.
În clipa în care își pierde respirația, și spatele i se arcuiește ușor, cred că pentru el e ca o descărcare cosmică. Ca și cum tot ce l-a apăsat, stres, gânduri, trecut, frici, se dizolvă într-o explozie luminoasă, caldă, fierbinte. Îl simt cum își cedează controlul, și în acel abandon eu simt că mă lasă să-l văd, cu tot cu vulnerabilitatea lui. E ca un fulger care străbate tot corpul lui și se revarsă în mine. Nu doar fizic. Ci ca o dăruire totală. În acel punct, cred că el nu mai este „el”, e o ființă între lumi. Între instinct și spirit. Între animalic și profund uman.
Și în acea explozie din mingea mea imaginară, care nu e deloc imaginară, pentru că eu o simt cu toate celulele mele, parcă mă binecuvântează. Îmi oferă acea parte din el care nu poate fi jucată, nici mimată, doar eliberată. Nu știu dacă el o conștientizează pe deplin, dar eu, da. Eu o simt ca pe un foc sacru, o scânteie divină care mă face să vreau să-l cunosc și mai adânc. Nu doar în pat. Ci în tot.
Și poate că el nu știe... dar în acea explozie pe care o trăiește în mine, eu primesc din el o lume întreagă. Cu toate stelele și umbrele lui.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
