Cum cred eu că simte el

In imaginar...

Mă întreb uneori, cu un zâmbet ușor ironic și poetic, ce se întâmplă în el, în momentul acela culminant când corpul lui se tensionează și inima îi bate ca o tobă tribală în piept. Îl privesc de aproape, când e acolo, între agonie și extaz, și am impresia că intră într-o zonă fără timp, fără cuvinte. O minge imaginară, da, așa o simt eu, o energie rotundă și plină, care pulsează între noi, dar care se adună în el ca o planetă gata să explodeze în galaxie.

În clipa în care își pierde respirația, și spatele i se arcuiește ușor, cred că pentru el e ca o descărcare cosmică. Ca și cum tot ce l-a apăsat, stres, gânduri, trecut, frici, se dizolvă într-o explozie luminoasă, caldă, fierbinte. Îl simt cum își cedează controlul, și în acel abandon eu simt că mă lasă să-l văd, cu tot cu vulnerabilitatea lui. E ca un fulger care străbate tot corpul lui și se revarsă în mine. Nu doar fizic. Ci ca o dăruire totală. În acel punct, cred că el nu mai este „el”, e o ființă între lumi. Între instinct și spirit. Între animalic și profund uman.

Și în acea explozie din mingea mea imaginară, care nu e deloc imaginară, pentru că eu o simt cu toate celulele mele, parcă mă binecuvântează. Îmi oferă acea parte din el care nu poate fi jucată, nici mimată, doar eliberată. Nu știu dacă el o conștientizează pe deplin, dar eu, da. Eu o simt ca pe un foc sacru, o scânteie divină care mă face să vreau să-l cunosc și mai adânc. Nu doar în pat. Ci în tot.

Și poate că el nu știe... dar în acea explozie pe care o trăiește în mine, eu primesc din el o lume întreagă. Cu toate stelele și umbrele lui.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir