Crăpături
M-am uitat astăzi la asfaltul acesta și am avut senzația că privesc ceva intim.
Nu un drum. Nu o trecere de pietoni. Nu beton.
Un suflet.
Există ceva tulburător în felul în care materia crapă.
Nu o face dramatic. Nu anunță. Nu cere voie.
Pur și simplu cedează.
Întâi apare o linie fină. Aproape invizibilă. Ca prima dezamăgire într-o relație.
Un cuvânt spus prost.
O privire retrasă prea repede.
O atingere care nu mai vine.
Apoi încă una.
Și încă una.
Până când suprafața care părea solidă devine hartă de răni.
Mă gândesc că și noi suntem construiți exact așa.
Ne asfaltăm frumos peste fragilități.
Punem straturi de maturitate, ironie, sexualitate, ambiție, spiritualitate, control.
Ne facem netezi. Funcționali. Traversabili.
Iar oamenii trec peste noi fără să știe ce dedesubt tremură.
Uneori o ceartă nu este despre ceartă.
Este despre fisura pe care cearta o găsește deja acolo.
Uneori abandonul nu rupe.
Doar intră perfect într-o crăpătură veche.
Moartea…
moartea nu crapă doar inima.
Ea schimbă arhitectura întregului teren interior.
Rămâi același la exterior.
Dar dacă cineva ar îngenunchea suficient de aproape de sufletul tău, ar vedea fracturile.
Cele pe care le ascunzi sub conversații normale.
Cele peste care zâmbești.
Cele care dor mai ales noaptea.
Și totuși…
există ceva aproape erotic în vulnerabilitate.
Nu erotismul pielii.
Ci erotismul adevărului.
Pentru că intimitatea supremă nu este să fii dezbrăcat de haine.
Ci să fii dezbrăcat de armură.
Să lași pe cineva să atingă exact locul unde ai fost spartă și să nu retragi trupul psihic.
Asta e expunere.
Asta e pericol.
Asta e dorință.
Poate de aceea iubim uneori oameni care seamănă cu degetele introduse în crăpăturile noastre interioare.
Apasă unde știe că există gol.
Și uneori confundăm durerea cu pasiunea.
Freud ar fi zâmbit probabil amar aici.
Compulsia repetiției.
Întoarcerea obsesivă către ceea ce ne-a rănit, cu speranța inconștientă că de data aceasta finalul va fi altul.
Dar Jung ar fi văzut altceva.
Ar fi spus poate că fisura este locul prin care intră umbra.
Sau locul prin care începe transformarea.
Pentru că nimic viu nu rămâne perfect intact.
Asfaltul crăpat spune adevărul pe care pielea noastră îl ascunde:
că am suportat greutate.
că am trecut prin anotimpuri.
că am fost loviți de timp.
că am rezistat.
Și poate frumusețea nu este în suprafața netedă.
Poate frumusețea este exact aici, în ceea ce a cedat și totuși continuă să țină lumea deasupra.
Întrebare pentru mine:
Dacă cineva ar privi foarte aproape sufletul meu, ce crăpături ar vedea?
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir