Aici începe partea despre care nu prea vrem să vorbim.
Despre ce se întâmplă în corp atunci când trăim prea mult împotriva noastră.
Pentru că putem să ne convingem mintea de aproape orice.
Putem să-i spunem că suntem bine. Că suntem puternice. Că trebuie să mergem înainte. Că nu avem timp. Că trebuie să muncim. Că trebuie să fim independente. Că trebuie să fim moderne. Că trebuie să fim disponibile pentru toată lumea.
Dar corpul nu negociază la nesfârșit.
La un moment dat începe să vorbească.
Prin oboseală.
Prin tensiune.
Prin insomnie.
Prin anxietate.
Prin lipsa dorinței.
Prin faptul că nu mai simți nimic.
Și mă întreb dacă nu cumva una dintre marile boli ale timpului nostru este tocmai această ruptură dintre ceea ce suntem și ceea ce credem că trebuie să fim.
Ne forțăm să funcționăm.
Și apoi ne mirăm că organismul începe să ne oprească.
Femeia care trăiește permanent în control poate ajunge să uite cum este să se abandoneze.
Nu în sensul de a renunța la ea.
Ci în sensul acela profund, aproape animalic, de a nu mai controla fiecare secundă, fiecare reacție, fiecare responsabilitate.
Să primească.
Să simtă.
Să fie atinsă fără ca mintea ei să continue să facă liste.
Să poată sta într-un corp care nu trebuie să producă nimic.
Iar aici intră sexualitatea.
Pentru că sexualitatea nu este doar despre sex.
Este despre viață.
Despre cât de mult mai poți simți.
Despre cât de conectat ești la corpul tău.
Despre cât de ușor îți permiți plăcerea, apropierea, vulnerabilitatea, dorința.
De aceea atât de multe probleme sexuale nu încep în dormitor.
Încep dimineața, când te trezești deja obosită.
Încep la serviciu.
Încep în relația cu propriul corp.
Încep în copilărie.
Încep în rușine.
Încep în felul în care ai învățat că trebuie să fii.
Și ajungi seara lângă omul pe care îl iubești și te întrebi: de ce nu mai vreau?
Poate că nu este pentru că nu-l mai iubești.
Poate că ești epuizată.
Poate că ai stat atât de mult în modul „trebuie” încât corpul tău nu mai știe să intre în modul „vreau”.
Și mi se pare fascinant cât de puțin vorbim despre asta.
Vorbim despre performanță sexuală.
Despre libido.
Despre orgasme.
Despre relații.
Despre cum să fii mai atrăgătoare.
Dar aproape niciodată nu întrebăm: cum trăiești?
Pentru că uneori nu ai nevoie de încă un truc pentru sex.
Ai nevoie să te întorci în propriul corp.
Ai nevoie să înțelegi de ce ai învățat să te controlezi atât de mult.
De ce îți este greu să primești.
De ce te simți vinovată când te odihnești.
De ce intimitatea te sperie.
De ce apropierea te face să te retragi.
De ce ai transformat chiar și plăcerea într-o sarcină pe care trebuie să o îndeplinești.
Aici cred că terapia sexuală poate deveni mult mai mult decât „terapie pentru probleme sexuale”.
Poate deveni un spațiu în care omul își recuperează corpul.
Un loc în care poți să spui lucrurile pe care nu le-ai spus nimănui.
„Nu mai simt.”
„Nu mai vreau.”
„Mă doare.”
„Mi-e rușine.”
„Nu știu ce îmi place.”
„Nu mă mai simt femeie.”
„Nu mă mai simt bărbat.”
„M-am obișnuit să funcționez și am uitat să trăiesc.”
Asta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des: cât din ceea ce numim normal este, de fapt, un corp care s-a obișnuit să supraviețuiască?
Nu trebuie să ne întoarcem la vechile roluri.
Nici nu trebuie să inventăm unele noi.
Trebuie doar să ne întoarcem la noi.
La corp.
La instinct.
La tandrețe.
La limite.
La dorință.
La acea energie sexuală care nu este vulgară și nici rușinoasă, ci una dintre formele cele mai vii ale existenței.
Pentru că un om care nu mai poate simți plăcere nu este doar un om cu libidoul scăzut.
Poate fi un om care a stat prea mult timp departe de el însuși.
Iar uneori vindecarea începe exact acolo unde ne-am obișnuit să nu mai ascultăm: în corp.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir