Corpul știe că timpul nu e infinit

Nu mintea este cea care află prima despre timp. Corpul știe.

Știe în felul în care pielea simte mai intens atingerile.
În felul în care dorința nu mai e doar joc, ci devine limbaj.
În felul în care tăcerile nu mai sunt goale, ci pline.

În adolescență, corpul este deschis, dar nu conștient. Trăiește, dar nu se gândește că se va sfârși. Există o inocență a eternității, nu pentru că suntem nemuritori, ci pentru că nu ne-am întâlnit încă cu limita.

Apoi, într-un moment greu de numit, apare o schimbare.

Nu neapărat în oglindă.
Nu neapărat în ani.
Ci în felul în care începem să simțim trecerea.

Timpul nu mai este fundal. Devine prezență.

Îl simți în alegeri.
În renunțări.
În dorințele care nu mai pot fi amânate la nesfârșit.

Și, poate pentru prima dată, corpul nu mai este doar un instrument al plăcerii sau al funcționării. Devine un spațiu al adevărului.

Un corp care știe că nu este infinit începe să trăiască diferit.

Apare o neliniște subtilă:
„Dacă nu acum, atunci când?”
„Dacă nu eu, atunci cine?”

Dar această neliniște nu este doar anxietate. Este și trezire.

Pentru că dorința se schimbă atunci când întâlnește finitudinea. Devine mai clară, mai curajoasă, uneori mai vulnerabilă. Nu mai vrea „orice”. Vrea „ce contează”.

Erotismul nu mai este doar despre plăcere. Devine despre prezență. Despre a fi acolo, cu totul, știind că momentul nu se repetă la infinit.

Poate că frica de moarte nu este opusul vieții.
Poate că este poarta către ea.

Pentru că abia atunci când simțim că timpul este limitat, începem să-l locuim.

Să-l atingem.
Să-l respirăm.
Să-l alegem.

Corpul nu se teme doar că va muri.
Se teme că nu va fi trăit.

Și atunci începe, încet, să ceară:
mai mult adevăr,
mai multă intensitate,
mai multă viață.

Nu mai este despre cât timp avem.
Ci despre cât de prezenți suntem în el.

Poate că maturitatea nu înseamnă să acceptăm că vom muri.
Ci să învățăm să trăim în acord cu asta.

Iar corpul… știe deja.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir