Corpul oprește timpul
Aici începe erotismul adevărat.
Nu în dezbrăcare.
Nu în sex.
Ci în clipa în care timpul își pierde autoritatea asupra corpului.
Saturn îmi spune că totul trece.
Pielea. Tinerețea. Frumusețea. Oamenii. Relațiile. Noi.
Dorința îmi șoptește contrariul:
Acum nu trece nimic. Acum ești aici.
Și poate tocmai de aceea dorința este atât de puternică. Pentru că este una dintre puținele experiențe în care corpul meu poate uita că este muritor.
Când cineva mă privește cu dorință, pentru câteva secunde nu mai am vârstă.
Nu sunt femeia de ieri și nici femeia care voi deveni peste douăzeci de ani.
Sunt corp.
Sunt căldură.
Sunt respirație.
Sunt acel loc aproape animalic în care mintea încetează să mai numere.
Ceasul continuă să meargă undeva, într-o cameră.
Dar eu nu-l mai aud.
Și atunci înțeleg ceva tulburător: erotismul nu este numai despre plăcere. Este una dintre revoltele noastre împotriva timpului.
Pentru că timpul spune: vei pierde.
Iar dorința răspunde: atunci simte.
Timpul spune: vei îmbătrâni.
Dorința răspunde: atinge-mă acum.
Timpul spune: nimic nu îți aparține pentru totdeauna.
Iar corpul răspunde prin piele, prin apropiere, prin acel tremur aproape imperceptibil care apare atunci când altcineva ajunge suficient de aproape încât distanța dintre două corpuri să devină insuportabilă.
Acesta este adevăratul meu „outside the box”.
Nu să fug din timp.
Ci să ies din geometria lui.
Din pătrățelele calendarului. Din ore. Din aniversări. Din termene. Din obsesia pentru „prea devreme” și „prea târziu”.
Să intru pentru câteva clipe într-un timp al corpului.
Pentru că trupul are propriul lui ceas.
Foamea lui.
Somnul lui.
Ciclurile lui.
Dorința lui.
Și uneori acest ceas nu seamănă deloc cu cel de pe perete.
Uneori o secundă înaintea unui sărut poate dura enorm.
Uneori o noapte dispare într-o clipă.
Uneori o atingere rămâne în corp ani întregi după ce mâna care a produs-o nu mai este acolo.
Aici psihanaliza devine aproape erotică prin ea însăși.
Pentru că inconștientul nu spune: „asta s-a întâmplat acum zece ani”.
El spune: asta încă se întâmplă în mine.
De aceea anumite persoane continuă să existe în corp mult după ce au ieșit din viața noastră.
Nu le mai atingem.
Dar corpul își amintește.
Un parfum.
O voce.
Felul în care eram priviți.
Și, brusc, timpul se pliază.
Trecutul intră în prezent.
Iar pielea știe înaintea minții.
Saturn își poate păstra hexagonul.
Își poate păstra ceasurile, calendarele și anii.
Eu vreau să cunosc locul acela din mine pe care timpul nu îl poate disciplina complet.
Locul care încă dorește.
Care încă tresare.
Care încă se aprinde.
Pentru că cea mai senzuală formă de libertate nu este să rămân tânără pentru totdeauna.
Este să rămân vie în fiecare vârstă a corpului meu.
Să nu mă grăbesc să iubesc pentru că timpul trece.
Să nu fac sex pentru că „a venit momentul”.
Să nu-mi refuz dorința pentru că „nu mai este momentul”.
Ci să-mi locuiesc corpul atât de profund încât, măcar uneori, să nu mai știu cât este ceasul.
Și atunci, între două respirații, se întâmplă imposibilul:
Saturn continuă să se rotească.
Universul continuă să îmbătrânească.
Secundele continuă să cadă.
Dar pentru o clipă, eu nu mai trec prin timp.
Timpul trece prin mine.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir