Corpul nu uită niciodată
Nu repetăm ceea ce ne face fericiți. Repetăm ceea ce ne este cunoscut.
Corpul este singurul martor care nu minte.
Mintea uită.
Schimbă ordinea amintirilor.
Șterge chipuri.
Îndulcește adevărul.
Inventează explicații.
Dar corpul...
Corpul păstrează tot.
Fiecare îmbrățișare pe care nu ai primit-o.
Fiecare privire care te-a făcut să te simți prea mult.
Prea puțin.
Prea zgomotos.
Prea sensibil.
Prea diferit.
Fiecare „nu plânge”.
Fiecare „taci”.
Fiecare „nu ai voie”.
Fiecare „nu ești suficient”.
Toate acestea nu dispar.
Ele coboară în mușchi.
În respirație.
În stomac.
În piept.
În felul în care mergi.
În felul în care privești.
În felul în care iubești.
Și, fără să-ți dai seama, corpul începe să vorbească în locul tău.
Uneori prin anxietate.
Alteori prin panică.
Prin oboseală fără motiv.
Prin insomnie.
Prin tensiune.
Prin lipsa dorinței.
Sau, dimpotrivă, printr-o nevoie disperată de a fi atins doar pentru a simți că exiști.
Există oameni care nu caută iubirea.
Caută confirmarea că sunt vrednici de iubire.
Există oameni care nu caută sexul.
Caută să umple golul pe care l-a lăsat lipsa afecțiunii.
Există oameni care nu fug de intimitate.
Fug de durerea care apare atunci când cineva se apropie prea mult.
Trauma nu spune niciodată:
„Sunt aici.”
Trauma șoptește:
„Protejează-te.”
Și atunci ridicăm ziduri.
Râdem când ne doare.
Glumim când plângem.
Ne prefacem puternici când ne simțim copii.
Ne îndrăgostim de oameni indisponibili emoțional, pentru că iubirea greu de obținut ne este familiară.
Repetăm povești vechi, sperând că, de data aceasta, finalul va fi diferit.
Poate că acesta este cel mai mare paradox al sufletului.
Nu repetăm ceea ce ne face fericiți.
Repetăm ceea ce ne este cunoscut.
De aceea vindecarea nu începe cu uitarea.
Începe cu întrebarea pe care puțini au curajul să și-o pună:
Ce parte din mine încă trăiește în copilărie?
Ce copil încă așteaptă să fie ținut în brațe?
Ce adolescent încă se ascunde de rușine?
Ce adult încă confundă iubirea cu sacrificiul?
Poate că nu trebuie să devenim altcineva.
Poate trebuie doar să ne întoarcem la noi, înainte ca lumea să ne convingă că nu suntem suficienți.
În clipa în care îți asculți corpul fără să-l judeci, începe cea mai profundă conversație pe care o vei avea vreodată.
Nu cu trecutul.
Ci cu viața care încă pulsează în tine și care, în ciuda tuturor rănilor, nu a încetat niciodată să te cheme acasă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir