Corpul meu nu e online
Ce rămâne după moarte...
M-am săturat.
Nu de tehnologie în sine…
ci de presiunea asta tăcută de a fi mereu acolo.
Prezentă.
Activă.
Actualizată.
„Be in time.”
Dar în timpul cui?
Pentru că timpul meu… nu arată așa.
Timpul meu e lent.
E ca o atingere care are nevoie să dureze.
E ca o emoție care nu poate fi grăbită fără să se rupă.
Și totuși, lumea îmi cere viteză.
Îmi cere să fiu imagine, reacție, răspuns.
Nu prezență.
Simt uneori că mă dezlipesc de mine.
Că în loc să trăiesc… postez.
În loc să simt… formulez.
În loc să exist… mă afișez.
Și atunci apare întrebarea care mă neliniștește: unde e corpul meu în toată asta?
Pentru că eu nu sunt un feed.
Nu sunt un story care dispare în 24 de ore.
Nu sunt un algoritm care trebuie hrănit constant.
Eu sunt carne, respirație, tremur.
Sunt o femeie care simte în ritmuri imperfecte.
Care are nevoie de tăcere, de natură, de timp care nu e măsurat în notificări.
E ceva profund erotic în a fi vie… și nu digitală.
În a simți vântul pe piele, nu validarea pe ecran.
În a trăi o emoție până la capăt, nu până la „share”.
Și poate că revolta mea nu e împotriva tehnologiei… ci împotriva uitării.
Uităm că suntem muritori.
Uităm că timpul nostru e limitat.
Și îl dăm… pe lucruri care nu ne ating cu adevărat.
Ne construim prezențe virtuale și ne pierdem prezența reală.
Și atunci mă întreb, simplu, dar brutal: când voi muri… ce va rămâne?
Postările?
Sau momentele în care am simțit cu adevărat că sunt vie?
Pentru că eu nu vreau să mor actualizată.
Vreau să mor trăită.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir