M-am întrebat mult timp unde pleacă dorința atunci când iubirea se termină.
Nu unde pleacă iubirea. Asta e mai ușor de înțeles. Iubirea se retrage în amintiri, în fotografii, în locuri, în mirosuri, în propoziții pe care nu le mai spui nimănui.
Dar dorința?
Ce faci cu partea aceea din tine care, odată, era vie?
Cu femeia care se simțea frumoasă pentru că era privită într-un anumit fel?
Cu pielea care știa să răspundă unei apropieri?
Cu imaginația care transforma o simplă atingere într-o promisiune?
Poate că după o despărțire nu devenim frigide.
Poate devenim criogenice.
Ne înghețăm.
Nu pentru că nu mai avem dorință, ci pentru că dorința a devenit periculoasă.
Pentru că am învățat că, atunci când lași pe cineva să ajungă suficient de aproape încât să-ți atingă corpul, într-o zi s-ar putea să ajungă să-ți atingă și fricile.
Și dacă pleacă?
Rămâi cu ambele.
Așa că organismul găsește o soluție primitivă și genială: oprește timpul.
Nu mai cauți.
Nu mai flirtezi.
Nu mai tresari.
Nu mai vrei să fii privită.
Și, poate cel mai straniu dintre toate, începi să confunzi absența dorinței cu vindecarea.
Dar corpul știe diferența.
Corpul nu spune niciodată cu adevărat nu mai vreau.
Uneori spune doar: nu încă.
Mă gândesc la acel embrion înghețat timp de decenii.
În jurul lui, lumea continua.
Anii treceau.
Oamenii îmbătrâneau.
Orașele se schimbau.
Iubiri începeau și se terminau.
Dar în interiorul acelui timp suspendat exista ceva care nu fusese distrus.
Doar păstrat.
Și mă întreb dacă nu există în noi o versiune erotică a aceluiași fenomen.
O femeie poate să treacă ani fără să-și mai simtă sexualitatea cu adevărat și, totuși, sexualitatea ei să nu fi dispărut.
Poate doar să fi fost pusă la adăpost.
Undeva foarte adânc, sub toate dezamăgirile.
Sub „nu mai vreau bărbați”.
Sub „toți sunt la fel”.
Sub „mai bine singură”.
Sub toate acele propoziții care par declarații de independență, dar uneori sunt doar niște uși închise pe dinăuntru.
Poate că nu urâm apropierea.
Poate că ne este frică de prețul ei.
În terapia sexuală, cred că una dintre cele mai importante întrebări nu este: cu cine vrei să faci sex?
Ci: mai poți locui în propriul tău corp fără să simți că trebuie să-i oferi ceva cuiva?
Pentru că există o diferență enormă între sexualitate și disponibilitate sexuală.
Sexualitatea este a ta.
Nu aparține unui partener.
Nu începe când apare un bărbat.
Nu dispare când bărbatul pleacă.
Este în felul în care îți simți pielea după un duș.
În felul în care îți alegi hainele când nu trebuie să impresionezi pe nimeni.
În felul în care dansezi singură.
În felul în care îți place să fii privită de tine.
În felul în care corpul tău poate deveni din nou un loc de plăcere, nu un document al unei relații care s-a terminat.
Adevărata vindecare sexuală după o despărțire nu începe atunci când apare altcineva.
Începe atunci când nu mai ai nevoie să apară nimeni.
Când poți simți din nou că ești femeie fără să fii aleasă.
Când poți fi senzuală fără să fii seducătoare.
Când poți avea dorință fără să trebuiască să o transformi într-o relație.
Când poți privi un bărbat fără să-l compari cu cel care te-a rănit.
Și, mai ales, când poți privi un bărbat fără să cauți în el garanția că nu te va răni.
Atunci începe ceva foarte subtil.
Nu te dezgheți pentru el.
Te dezgheți pentru tine.
Am crezut prea mult timp că sexualitatea este foc.
Dar poate că sexualitatea matură este și apă.
Și gheață.
Și căldură.
Și retragere.
Și revenire.
Poate că există în fiecare femeie o cameră secretă în care corpul ei își păstrează lucrurile pe care nu le-a putut pierde definitiv.
Un râs.
O fantezie.
O curiozitate.
O foame de apropiere.
O parte din ea care încă vrea să fie atinsă de viață.
Nu neapărat de un bărbat.
De viață.
Iar într-o zi, fără ceremonie, fără un semn spectaculos, ceva începe să se miște.
Nu suficient cât să numești asta dorință.
Doar o tresărire.
Un parfum.
O privire.
O melodie.
Felul în care lumina cade pe propriul tău umăr.
Și pentru prima dată după mult timp nu te mai întrebi: cine m-ar putea iubi?
Ci: ce parte din mine începe să se întoarcă?
Aceea este adevărata trezire.
Nu momentul în care un alt om îți redă sexualitatea.
Ci momentul în care îți dai seama că nu ți-a aparținut niciodată altcuiva.
A fost acolo.
Înghețată.
Așteptând să nu mai fie nevoie să se apere.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir