Corpul își amintește
Există traume care nu rămân doar în memorie.
Rămân în carne.
În felul în care tresari când cineva se apropie prea repede.
În felul în care pielea ta, uneori, nu mai pare a ta.
În felul în care un miros, o umbră, un sunet, pot rupe prezentul în două.
Există un copil în mine.
Nu contează câți ani am.
Trauma nu știe matematică.
Nu numără aniversări.
Nu respectă calendare.
În acel loc rănit, sunt mică.
Neajutorată.
Înghețată între „nu” și imposibilitatea de a fi auzită.
Și uneori simt furia aceea imposibil de explicat, ca și cum aș vrea să-mi desprind carnea de pe mine,
să arunc din mine amintirea, atingerea, invazia.
Ca și cum pielea ar fi devenit martor și dușman în același timp.
Mă întreb de ce corpul meu nu a fugit.
De ce n-a urlat mai tare.
De ce uneori doar a supraviețuit.
Dar corpul meu nu m-a trădat.
M-a salvat cum a știut.
Și partea cea mai crudă este că lumea cere vindecare elegantă.
Să zâmbești.
Să fii „puternică”.
Să „mergi mai departe”.
Dar trauma nu merge în linie dreaptă.
Uneori mergi trei pași înainte și zece înapoi.
Uneori ești femeie.
Alteori ești doar copilul care încă întreabă:
„De ce mi s-a întâmplat mie?”
Și totuși… undeva, foarte adânc, se naște altceva.
Nu iert pentru că s-a meritat.
Nu iert pentru că a fost mic sau justificabil.
Nu iert pentru a șterge adevărul.
Iert pentru că refuz să-mi petrec viața cu el locuind în mine.
Iert pentru că merit liniște.
Dar poate cel mai greu nu este să-l iert pe el.
Ci să mă iert pe mine.
Să-mi iert corpul că a înghețat.
Să-mi iert mintea că încă repetă scena.
Să-mi iert sufletul că uneori încă se simte murdar, deși nu este.
Astăzi nu sunt pregătită să spun că am trecut peste.
Și poate nici nu trebuie.
Poate tot ce trebuie să spun azi este:
Sunt încă aici.
Respir.
Scriu.
Simt.
Plâng.
Mă rup.
Mă adun.
Și într-o zi nu voi mai supraviețui doar.
Voi trăi.
!!! Dacă asta atinge ceva foarte personal și real pentru tine, vreau să știi și asta: nu trebuie să porți singură o astfel de traumă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
Uneori, cuvintele pe care nu le rostim se transformă în greutate pe care umerii noștri o duc fără să întrebe de ce. Textul tău m-a făcut să mă opresc și să simt fiecare urmă pe care viața a lăsat-o în mine, reamintindu-mi că și durerea are nevoie de o voce pentru a se putea elibera.
Este o mărturie tulburătoare despre cât de fragili și, în același timp, cât de neobosiți suntem în încercarea de a ne regăsi echilibrul. Mulțumesc pentru acest moment de sinceritate brută.