Mi-a rămas în minte o propoziție spusă de o prietenă atletă:
“În realitate, în atletism, mintea este cea care decide rezultatul.”
Am întors-o pe toate părțile.
Pentru că, dacă este adevărat, atunci poate că niciun corp nu aleargă vreodată singur.
Alergăm cu mușchii, dar și cu fricile noastre.
Cu plămânii, dar și cu amintirile.
Cu picioarele, dar și cu toate vocile care ne-au spus cândva că nu putem.
Corpul execută.
Mintea negociază.
Și undeva, în acea fracțiune de secundă dintre „mai pot” și „nu mai pot”, se naște adevărata competiție.
Mă gândesc la sportivul care aleargă și la felul în care corpul devine, pentru câteva minute, aproape erotic prin intensitatea lui. Nu erotic în sensul gol al seducției, ci în sensul profund al prezenței în propriul corp.
Transpirația devine limbaj.
Respirația devine ritm.
Durerea devine mesaj.
Inima devine metronom.
Și mintea?
Mintea stă undeva în spatele tuturor acestora, aproape invizibilă, și șoptește:
Continuă!
Dar ce se întâmplă atunci când mintea spune:
Oprește-te?
Aici începe pentru mine psihologia sportului.
Nu la victorie.
Ci la dialogul secret dintre corp și minte.
Mă întreb dacă un sportiv nu trăiește, de fapt, în fiecare antrenament o mică ședință de psihanaliză. Fiecare greșeală scoate ceva la suprafață. Fiecare ratare atinge o rană. Fiecare victorie poate ascunde o nevoie. Fiecare „nu mai pot” poate însemna uneori „mi-e teamă”.
Și tocmai de aceea mi-a venit ideea celor 15 minute și 30 de secunde.
La fiecare cincisprezece minute, corpul se oprește pentru o clipă.
Iar mintea este întrebată:
Ce se întâmplă cu tine?
Nu „cât ai alergat?”
Nu „câte goluri ai dat?”
Nu „ai fost mai bun decât ceilalți?”
Ci:
Ce simți?
În acele treizeci de secunde se află ceva mai valoros decât o statistică.
Un copil spune:
„Sunt frustrat.”
Altul:
„Mi-e frică să nu greșesc.”
Altul:
„M-am enervat.”
Altul:
„Mă doare.”
Și pentru prima dată, cineva îi spune:
„Te-am auzit.”
Apoi se întoarce în teren.
Nu pentru că emoția a dispărut.
Ci pentru că a fost recunoscută.
Și mă gândesc că aceasta este una dintre cele mai senzuale forme de relație cu propriul corp: să nu-l forțezi să tacă.
Să-l asculți.
Să-i simți limitele.
Să-i înțelegi tremurul.
Să nu confunzi durerea cu slăbiciunea și epuizarea cu lipsa de voință.
Există o formă de intimitate în a-ți asculta corpul pe care societatea noastră aproape că a uitat-o.
Suntem învățați să performăm.
Să rezistăm.
Să nu plângem.
Să nu cedăm.
Să fim puternici.
Dar poate că adevărata forță nu este să-ți domini corpul.
Adevărata forță este să negociezi cu el.
Iar aici sportul devine aproape o metaforă erotică a existenței.
Există tensiune.
Există anticipare.
Există apropierea de limită.
Există dorința de a merge mai departe.
Și există acel moment în care trebuie să alegi între control și abandon.
Într-un sprint, într-un meci, într-o relație, într-o viață.
Performanța adevărată nu este să ajungi primul.
Este să rămâi suficient de aproape de tine încât, atunci când corpul îți vorbește, să nu mai ai nevoie să-l pedepsești pentru că îl auzi.
Prietenă mea a spus că mintea decide rezultatul.
Eu aș adăuga ceva:
Mintea poate decide cât de departe merge corpul, dar corpul este cel care îi spune minții când trebuie să asculte.
Între ele nu trebuie să existe război.
Trebuie să existe seducție.
O negociere lentă.
Un dans.
Mintea înaintează.
Corpul răspunde.
Mintea întreabă.
Corpul simte.
Și pentru câteva secunde, cele două nu mai sunt adversare.
Devind una.
Asta este performanța pe care nu o măsoară niciun cronometru: momentul în care nu mai alergi împotriva propriului corp, ci alergi împreună cu el.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir