Confesiuni fără cuvinte

M-am surprins devenind observator și participant în același timp. Merg pe stradă, cobor în metrou, și chipurile oamenilor au început să-mi pară pagini întredeschise. Fiecare privire pare să ascundă o confesiune. Mă întreb cine iubește în tăcere, cine tocmai a pierdut pe cineva, cine poartă un adevăr prea greu ca să-l rostească. Cine a trădat și și-a îngropat vina sub un zâmbet impecabil. Cine a fost trădat și încă își ține inima strânsă, ca să nu se reverse în fața necunoscuților.
Mă uit la bărbați și caut în ochii lor foamea, tandrețea, absența, vinovăția, dorința de a fi văzuți. Mă uit la femei și caut fragilitatea ascunsă sub forță, oboseala ascunsă sub ruj, dorul ascuns sub independență. Și, fără să vreau, în fiecare chip caut ceva din mine.
Poate că nu încerc să le citesc lor mintea, ci să-mi descifrez propriul haos reflectat în oameni. Pentru că atunci când sufletul e plin de întrebări, lumea întreagă devine o oglindă.
Există și ceva straniu de senzual în acest joc tăcut al privirilor, nu erotic în sensul simplu al trupului, ci erotic ca tensiune a misterului, ca pulsație a necunoscutului dintre doi oameni care nu se vor cunoaște niciodată. O secundă de contact vizual poate părea mai intimă decât o conversație întreagă. Uneori, dorința nu e despre atingere, ci despre a fi intuit. Despre acel „te-am văzut” mut dintre două suflete care trec unul pe lângă altul.
Și sentimentele se multiplică în mine. Compasiune. Curiozitate. Melancolie. Dorință. Tristețe. Fascinație. Pentru că fiecare om pare să poarte o poveste neterminată. Iar eu merg printre ele cu propria mea poveste încă sângerând, încercând să înțeleg dacă oamenii chiar trăiesc… sau doar își joacă rolul până seara.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir