Cea mai incomodă meserie nu este aceea în care oamenii îți vorbesc prea mult. Ci aceea în care unii nu-ți mai vorbesc deloc.
Există un moment ciudat care se întâmplă aproape de fiecare dată când cineva află că sunt psiholog.
Se schimbă.
Unii încep să-și aleagă cuvintele cu o grijă exagerată.
Alții râd și spun: aoleu... acum mă analizezi.
Iar alții se retrag câțiva pași invizibili.
Parcă prezența mea i-ar obliga să fie mai sinceri decât și-ar dori.
Și este interesant.
Pentru că eu nu mă uit la oameni ca la niște cazuri clinice.
Mă uit la ei ca la oameni.
Dar poate că exact asta sperie.
Nu faptul că le-aș putea interpreta comportamentul.
Ci faptul că, pentru câteva secunde, se întreabă dacă cineva îi vede cu adevărat.
Nu cred că oamenii se tem să fie judecați.
Cred că se tem să fie descoperiți.
Să le fie văzută tristețea ascunsă în spatele glumelor.
Să le fie observată singurătatea ascunsă în spatele succesului.
Să le fie citită nevoia de iubire din felul în care spun că nu au nevoie de nimeni.
Și atunci aleg cea mai simplă soluție.
Evită.
Glumesc.
Schimbă subiectul.
Sau îți spun, zâmbind: cu tine nu vorbesc. Tu ești psiholog.
Îmi vine mereu să le răspund că și eu fac același lucru uneori.
Și eu evit.
Și eu mă ascund.
Și eu mă prefac că sunt bine.
Pentru că diploma nu îți ia dreptul de a avea mecanisme de apărare.
Îți dă doar un limbaj prin care le poți înțelege.
Există și un alt stereotip care mă amuză și mă întristează în același timp.
Lucrezi cu nebunii?
Nu.
Lucrez cu oameni.
Cu oameni care iubesc prea mult.
Cu oameni care nu mai știu cum să iubească.
Cu oameni care au fost răniți.
Cu oameni care au învățat să supraviețuiască înainte să învețe să trăiască.
Și, dacă sunt sinceră, uneori cred că diferența dintre cel care stă pe fotoliu și cel care stă pe canapea este doar rolul pe care îl avem în acea oră.
În rest... suntem făcuți din aceeași fragilitate.
De aceea iubesc atât de mult terapia sexuală. Pentru că ea mi-a arătat că omul nu se dezvăluie cel mai profund atunci când vorbește despre sex.
Ci atunci când vorbește despre rușine. Despre frica de a nu fi suficient. Despre teama că, dacă cineva îl va vedea cu adevărat, va pleca.
Acolo începe adevărata intimitate. Nu în pielea dezgolită. Ci în sufletul care încetează să se mai ascundă.
Asta simt și unii oameni când mă întâlnesc. Că aș putea să văd dincolo de masca lor.
Adevărul este însă altul.
Nu mă interesează să demasc pe nimeni.
Nu merg prin lume căutând traume.
Nu caut diagnostice la mesele dintre prieteni.
Nu transform o cafea într-o ședință de terapie.
Pentru că și eu am nevoie, uneori, de conversații fără explicații.
De râsete fără interpretări.
De tăceri care să nu însemne nimic.
Dacă văd ceva în oameni, nu este perfecțiunea sau defectul.
Este dorul.
Dorul de a fi acceptați exact așa cum sunt.
Și poate că acesta este paradoxul.
Oamenii se feresc de psihologi crezând că vor fi analizați.
Când, de fapt, cel mai des vor fi doar văzuți.
Iar uneori, a fi văzut cu adevărat este mai intim decât orice atingere.
Poate chiar aceasta este energia sexuală despre care scriu atât de des.
Nu cea care începe între două corpuri.
Ci cea care apare în clipa rară în care doi oameni își dau voie să existe unul în fața celuilalt fără măști, fără roluri și fără teama că adevărul lor îi va face mai puțin demni de iubire.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir