Cea mai grea terapie este cea pe care oamenii cred că o faci fără să fii întrebată.
Există o așteptare tăcută pe care oamenii o au de la un psiholog.
Dacă ești psiholog, atunci trebuie să fii calm mereu. Să nu ridici tonul. Să nu te enervezi. Să înțelegi tot. Să ierți repede. Să ai răspuns pentru orice. Să asculți fără să obosești. Să îi vindeci chiar și atunci când ei te rănesc.
Iar dacă nu faci asta, ești întrebată aproape cu reproș: Dar tu nu ești psiholog?
Ba da.
Dar înainte să fiu psiholog, sunt om.
În cabinet intră terapeutul. În relația mea intră femeia.
Și femeia aceea poate să fie în durere. Poate să se simtă trădată. Poate să fie geloasă. Poate să fie speriată. Poate să tacă. Poate să plângă. Poate chiar să spună lucruri pe care, dacă le-ar auzi în cabinet, le-ar analiza altfel.
Pentru că în cabinet nu este implicată emoțional.
În iubire... este.
Oamenii confundă foarte des profesia cu identitatea.
Cred că pentru că sunt terapeut sexual, ar trebui să transform fiecare ceartă într-o ședință de terapie. Că ar trebui să pun întrebări perfecte, să respir conștient, să validez emoțiile celuilalt și să rămân prezentă, indiferent cât de tare mă doare.
Dar nimeni nu observă un lucru.
Într-o ședință de terapie există un cadru. Există limite. Există acordul ambelor persoane de a fi acolo. Există timp, siguranță și disponibilitate.
Într-o ceartă există doar două inimi care încearcă să supraviețuiască durerii.
Și una dintre ele este și a mea.
Nu sunt terapeutul iubitului meu.
Nu sunt psihologul mamei mele.
Nu sunt specialistul prietenilor mei atunci când mă sună doar ca să mă descarce, fără să mă întrebe dacă și eu mai am loc pentru propriile emoții.
Uneori sunt doar eu.
O femeie care are nevoie să fie ascultată, nu doar să asculte.
O femeie care are nevoie să fie ținută în brațe, nu doar să știe de ce are celălalt nevoie de o îmbrățișare.
Există o diferență uriașă între a cunoaște teoria și a trăi emoția.
Pot să știu exact ce mecanism psihologic se activează într-o ceartă și, cu toate astea, să mă doară fiecare cuvânt.
Pot să explic neurobiologia atașamentului și totuși să simt abandonul până în stomac.
Pot să vorbesc despre sexualitate, despre vulnerabilitate și despre rușine, iar când iubesc, să mă dezbrac de toate teoriile și să rămân doar cu pielea mea.
Asta nu mă face un terapeut mai slab.
Mă face unul mai uman.
Poate chiar mai bun.
Pentru că nu vorbesc despre durere din cărți.
O cunosc.
Nu vorbesc despre dorință doar din studii.
O simt.
Nu vorbesc despre intimitate doar ca specialist.
O caut, uneori cu aceeași teamă cu care o caută și cei care îmi trec pragul.
Iar energia sexuală despre care scriu atât de des nu înseamnă perfecțiune.
Înseamnă viață.
Înseamnă acel loc în care corpul spune adevărul înaintea cuvintelor. Locul în care vulnerabilitatea și dorința dansează împreună, iar niciuna nu poate exista fără riscul de a fi rănită.
Așa că, dacă într-o zi mă vezi obosită, furioasă sau rănită, nu înseamnă că psihologia a eșuat.
Înseamnă că omul din mine încă trăiește.
Și poate că tocmai asta este cea mai sinceră dovadă că sunt terapeut.
Nu pentru că nu mă frâng niciodată.
Ci pentru că, de fiecare dată când mă frâng, aleg să mă întorc către mine cu aceeași compasiune pe care încerc să o ofer și celor care îmi încredințează sufletul lor.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir