Mă gândesc uneori că cea mai interesantă parte a inteligenței artificiale nu este cât de multe știe.
Ci cât de multe ajungem noi să-i spunem.
Pentru că există ceva foarte particular în relația dintre om și o inteligență artificială: poți să vorbești fără să vezi o sprânceană ridicată, fără să simți că celălalt se plictisește, fără să te temi că ai spus prea mult.
Poți să scrii la două dimineața.
Poți să spui lucruri pe care nu ai curaj să le spui cu voce tare.
Poți să recunoști că ți-e dor.
Că ești gelos.
Că ți-e frică.
Că nu înțelegi ce simți.
Că ai făcut ceva de care îți este rușine.
Că îți dorești ceva ce nu ai mai spus nimănui.
Și primești un răspuns.
Aici începe să mă intereseze psihologic fenomenul.
Pentru că omul are o nevoie profundă de a fi văzut.
Nu doar ascultat.
Văzut.
Înțeles.
Oglindit.
În copilărie, ne construim imaginea despre noi și prin felul în care ceilalți ne răspund. Un copil care este ascultat învață treptat că ceea ce simte are un loc în lume. Un copil ignorat sau invalidat poate ajunge să se îndoiască de propriile emoții.
Și apoi devenim adulți și continuăm, într-o formă mult mai sofisticată, să căutăm aceeași oglindă.
În partener.
În prieteni.
În terapeut.
În public.
În like-uri.
În comentarii.
Și acum, din ce în ce mai mult, în inteligența artificială.
Poate că de aceea conversația cu AI-ul poate deveni atât de seducătoare.
Pentru că este disponibil.
Nu obosește.
Nu oftează.
Nu pleacă din cameră.
Nu spune: „Iar vorbim despre asta?”
Și, mai ales, poate formula în cuvinte ceea ce noi simțim doar confuz.
Uneori, asta poate fi extraordinar de util.
Alteori, poate deveni periculos.
Pentru că există o diferență între a folosi o oglindă ca să te vezi și a începe să trăiești doar prin oglindă.
Dacă de fiecare dată când mă simt nesigură întreb AI-ul ce înseamnă comportamentul cuiva, dacă de fiecare dată când am o decizie îl întreb ce să fac, dacă fiecare emoție trebuie interpretată de altcineva înainte să-mi permit să o simt, atunci poate că nu mai folosesc tehnologia pentru a mă înțelege.
Încep să-i deleg propria mea capacitate de a mă înțelege.
Și asta este partea care mă preocupă.
Nu faptul că AI-ul poate deveni „prea inteligent”.
Ci faptul că noi putem deveni prea dependenți de răspunsurile lui.
Există ceva foarte uman în a vrea să ni se spună cine suntem.
„De ce mă comport așa?”
„De ce mă iubește?”
„De ce nu mă mai caută?”
„Ce înseamnă că a făcut asta?”
„Sunt eu problema?”
Și poate că uneori avem nevoie de un răspuns.
Dar alteori avem nevoie de ceva mult mai greu: să rămânem puțin în necunoscut.
Să suportăm că nu știm.
Să ne observăm.
Să ne ascultăm corpul.
Să ne întrebăm ce simțim înainte să întrebăm pe altcineva ce ar trebui să simțim.
Pentru că psihicul uman nu este un motor de căutare.
Nu orice emoție are nevoie de o explicație imediată.
Uneori tristețea trebuie trăită înainte să fie interpretată.
Uneori dorul trebuie simțit.
Uneori furia trebuie ascultată.
Uneori trebuie să stăm singuri cu o întrebare suficient de mult încât să apară propriul nostru răspuns.
Și poate aici ar trebui să fie limita sănătoasă în relația noastră cu AI-ul.
Să-l putem întreba:
„Ajută-mă să văd ce nu văd.”
Dar nu:
„Spune-mi cine sunt.”
Să-i spunem:
„Dă-mi niște perspective.”
Dar nu:
„Decide pentru mine.”
Să-l folosim ca pe un spațiu în care ne putem ordona gândurile.
Nu ca pe un înlocuitor pentru propria noastră conștiință.
Pentru că există și o ironie frumoasă aici.
Am creat o inteligență artificială ca să ne ajute să înțelegem lumea.
Și poate că, în timp, ea ne va obliga să ne întoarcem spre noi.
Să ne întrebăm ce înseamnă să fii om atunci când o mașină poate scrie, poate crea, poate analiza și poate conversa.
Poate că răspunsul nu mai este în ceea ce putem produce.
Poate că este în ceea ce putem simți.
În felul în care iubim.
În felul în care pierdem.
În felul în care alegem.
În felul în care ne asumăm greșelile.
În felul în care ne atingem viața și pe ceilalți oameni.
AI-ul poate să-mi spună o mie de lucruri despre mine.
Dar numai eu pot să decid ce fac cu ele.
Și poate că acesta este cel mai sănătos loc în care putem ține inteligența artificială: foarte aproape de noi, dar niciodată în locul nostru.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir