Castrarea simbolică a iubirii
Promisiune uitată...
Există o formă de castrare pe care niciun chirurg nu o poate realiza și niciun bisturiu nu o poate atinge.
Ea se întâmplă în tăcere.
În fiecare promisiune uitată.
În fiecare îmbrățișare amânată.
În fiecare privire care nu mai caută chipul celuilalt.
În psihanaliză, instinctul nu dispare; el se transformă. Dorința nu moare dintr-odată, ci este împinsă în adâncuri, acolo unde resentimentul, rutina și neputința încep să construiască ziduri. Ceea ce odinioară era o chemare devine un ecou tot mai slab.
De aceea, poate că în multe relații nu trupul este cel care încetează să iubească primul.
Ci imaginația.
Încetăm să-l mai imaginăm pe celălalt. Încetăm să ne mai întrebăm ce vise are, de ce se teme, ce îl face să tresară. Îl cunoaștem atât de bine, încât îl reducem la ceea ce credem că este. Și tocmai atunci încetăm să-l mai descoperim.
Iubirea nu moare din lipsa timpului.
Moare din lipsa mirării.
Cele două pisici rămân, pentru mine, o metaforă sfâșietoare. Ea continuă să creadă că apropierea poate trezi răspunsul. El continuă să existe lângă ea fără să o respingă, dar și fără să o întâmpine.
Așa ajung și unii oameni.
Nu se mai rănesc.
Dar nici nu se mai aleg.
Psihanalitic vorbind, cel mai mare pericol pentru o relație nu este conflictul. Conflictul încă presupune investiție emoțională. Încă există energie, încă există dorința de a fi văzut și auzit.
Pericolul adevărat este indiferența.
Indiferența este clipa în care celălalt încetează să mai fie un univers și devine doar decor.
Iar atunci, unul dintre parteneri continuă să se apropie asemenea pisicii care își caută motanul. Își spune că, poate mâine, va primi aceeași privire ca odinioară. Că poate următoarea îmbrățișare va sparge gheața. Că poate iubirea doarme și nu a murit.
Dar există un adevăr pe care îl învățăm prea târziu.
Nu orice inimă care tace încă ascultă.
Și nu orice relație care continuă încă trăiește.
Poate că iubirea autentică nu înseamnă doar să rămâi.
Poate că înseamnă să continui, în fiecare zi, să răspunzi chemării celuilalt, chiar și atunci când aceasta nu mai vine din instinct, ci din alegere.
Fiindcă instinctul aprinde iubirea.
Dar alegerea este cea care o ține vie.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir