Casa, loc al depresiei?
Prestigiu...
Casa care a devenit un local de prestigiu
La început, casa era caldă. Respira odată cu mine. Pereții nu erau doar ziduri, ci piele o piele care mă ținea, mă conținea, mă iubea fără să ceară nimic în schimb. Era un spațiu viu, în care dorințele aveau voie să se nască, să crească, să se exprime. Un loc unde sufletul nu trebuia să se ascundă.
Dar, încet, aproape imperceptibil, am început să mă retrag din ea.
Nu fizic, ci viu.
Am început să stau. Să amân. Să nu mai ating lucrurile cu sens, cu prezență. Să nu mai creez. Să nu mai simt cu adevărat. Iar casa, fidelă transformărilor mele interioare, s-a schimbat și ea.
A devenit… un local de prestigiu.
Totul era aranjat impecabil. Curat. Ordinea perfectă, dar fără viață. Ca un loc în care intri cu grijă să nu deranjezi, în care fiecare obiect e la locul lui, dar nimic nu te invită să rămâi. Un spațiu de aparență, nu de trăire.
Așa devine și corpul atunci când sufletul se retrage din el.
Un decor.
Un loc în care locuiești, dar nu mai simți. În care te miști, dar nu mai dansezi. În care respiri, dar nu mai trăiești.
Când mă închid în mine, devin propria mea casă goală. Îmi transform interiorul într-un salon elegant, dar rece, unde emoțiile nu mai au voie să se dezbrace, unde dorința este doar sugerată, niciodată trăită.
Și poate cea mai dureroasă formă de singurătate nu este lipsa celorlalți, ci această absență din mine însămi.
Pentru că erotismul, cel profund, viu, autentic, nu este doar despre celălalt. Este despre prezență. Despre capacitatea de a simți că ești acasă în propriul tău corp. Că fiecare atingere, chiar și a aerului pe piele, spune: sunt aici.
Când casa devine un local de prestigiu, erotismul moare în tăcere.
Dar nu definitiv.
Există o ușă care nu se închide niciodată complet.
O fisură prin care intră lumina.
Poate începe cu ceva simplu: să deschid geamul. Să las aerul să circule. Să mișc corpul. Să ating lucrurile nu din obligație, ci din curiozitate. Să mă întorc în mine nu ca într-un refugiu rece, ci ca într-un spațiu de redescoperire.
Să stric puțin ordinea.
Să creez dezordine vie.
Pentru că viața nu este impecabilă, este puls.
Și atunci, casa începe din nou să respire.
Nu mai este un loc în care „se stă bine”, ci un loc în care se trăiește.
Iar eu nu mai sunt un invitat politicos în propriul meu corp, ci gazda care își aprinde lumina, își deschide brațele și spune, fără rușine:
„Sunt acasă.”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir