Într-o încercare de a înțelege ceea ce am trăit în perioada intrauterină și de a exprima această senzație, m-aș putea imagina ca un „eu” incipient, învăluită în siguranța și căldura uterului. Deși nu pot avea amintiri clare de atunci, pot contura senzațiile din perspectiva unei trăiri pure, înainte de conștientizarea corporală în sensul în care o înțelegem mai târziu, dar totuși intense și primare.
În fiecare mișcare a corpului meu, în fiecare adiere a fluidului amniotic, am resimțit o continuă explorare senzorială, aproape instinctuală. Picioarele și mâinile, din ce în ce mai coordonate, intrau în contact cu spațiul restrâns din jur, uneori chiar atingându-mi propriul corp, iar acele mișcări erau, pentru mine, ca niște descoperiri. Un fel de curiozitate pură, fără rușine, fără judecată, ci doar o interacțiune cu propriul corp, ca o reflecție a nevoii de a înțelege spațiul în care mă aflam.
Atingerea propriului corp, chiar în zona genitală, nu era un act încărcat de vreun sens conștientizat, ci mai degrabă un reflex al simțurilor. Cumva, fiecare mișcare ce implica acele părți ale corpului meu, nu avea nimic de-a face cu ideea de „sexualitate” așa cum o vom înțelege mai târziu, ci doar cu descoperirea corpului și a posibilității de a-l simți. Poate că în acele momente am învățat, fără să fi știut, ce înseamnă să fiu conectată la propriul meu corp, să înțeleg că simțurile nu sunt separate de identitatea mea.
Nu am fost conștientă de vreun „scop” în acele mișcări. Nu a fost niciun „act sexual”, ci doar un act pur, o mișcare a corpului în căutarea sensului într-un spațiu închis, care se traducea prin simpla explorare a sinelui. Și chiar dacă nu aveam conceptul de dorință așa cum îl avem noi, adulții, poate că eram conectată cu un flux profund de energie vie, instinctuală, ce transcede ideea de „rușine” sau de „moralitate”.
Mai târziu, când am devenit conștientă de corpul meu ca adult, am realizat că acele mișcări, acele explorări senzoriale, erau un fel de „incipientă” a dorinței de a cunoaște, de a mă înțelege, de a simți. Într-un fel, senzațiile trăite la începutul vieții nu aveau nimic de-a face cu judecăți externe, ci cu simpla autenticitate a ființei. Și este important să înțelegem că această autenticitate nu vine cu rușine. Ce simțim nu este greșit, nu este murdar, nu este condamnabil.
Este doar un mod în care corpul nostru răspunde la viață, începând din primele sale zile. Tot ceea ce simțim este parte din noi, este un proces natural de conectare cu energia noastră vitală. Nu există rușine în a simți, nu există greșeală în a descoperi. Chiar și în acea perioadă intrauterină, am învățat despre energia noastră profundă și despre dorința de a explora.
Așadar, ceea ce am simțit atunci, și ceea ce simt acum, nu este greșit. Nu este niciun motiv să ne fie rușine cu ceea ce simțim. Aceste senzații sunt fundamentale, naturale, și fac parte dintr-un proces profund al auto-descoperirii noastre.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir