Autosabotajul. De ce ne punem singuri piedică înainte ca viața să o facă?
Există oameni care pierd oportunități.
Și există oameni care nici măcar nu ajung în fața oportunității.
Se opresc cu un pas înainte.
Își spun că nu sunt pregătiți.
Că mai au nevoie de timp.
Că vor începe luni.
Luna viitoare.
La anul.
După ce vor slăbi.
După ce vor avea mai mulți bani.
După ce vor avea mai multă încredere.
Dar acel „după” nu mai vine.
Autosabotajul este una dintre cele mai tăcute forme de suferință. Nu se vede din afară. Nu țipă. Nu lovește. Doar îți șoptește suficient de încet încât să-l confunzi cu propria voce.
„Mai așteaptă.”
„Nu acum.”
„Nu ești suficient de bun.”
„Poate mâine.”
Și astfel ajungem să devenim gardienii propriei închisori.
Din perspectivă psihanalitică, autosabotajul este adesea un conflict între ceea ce ne dorim conștient și ceea ce credem, inconștient, că merităm.
Dacă ai crescut într-un mediu în care iubirea era condiționată, succesul criticat sau plăcerea privită cu suspiciune, este posibil ca o parte din tine să fi învățat că a străluci este periculos.
Așa că începi să te oprești singur.
Nu pentru că nu poți.
Ci pentru că o parte din tine încă încearcă să supraviețuiască unui trecut care nu mai există.
În terapia orientată spre energia sexuală, autosabotajul apare deseori ca o ruptură între dorință și acțiune.
Simți chemarea vieții, dar corpul rămâne nemișcat.
Vrei iubire, dar alegi oameni indisponibili.
Vrei apropiere, dar ridici ziduri.
Vrei libertate, dar rămâi în cușca familiarului.
Energia sexuală este energia care spune: „Trăiește.”
Autosabotajul răspunde: „Mai bine nu. Dacă vei fi rănit?”
Și între aceste două voci se desfășoară o luptă nevăzută.
De aceea cumpărăm haine pe care nu le purtăm niciodată.
Păstrăm parfumul „pentru o zi specială”.
Lenjeria intimă rămâne în sertar, așteptând o iubire ideală.
Amânăm să dansăm, să râdem, să plecăm într-o călătorie sau să spunem „te iubesc”.
Nu pentru că nu avem timp.
Ci pentru că, uneori, ne este teamă să ne simțim pe deplin vii.
Dar viața nu întreabă dacă ești pregătit.
Ea curge.
Iar fiecare zi în care alegi frica în locul adevărului devine o zi în care nu ai lipsit doar din lume.
Ai lipsit din propria ta viață.
Vindecarea nu începe atunci când dispare frica.
Începe în clipa în care îți iei cafeaua preferată fără motiv.
Îmbraci rochia pe care o iubești într-o zi obișnuită.
Îți pui parfumul doar pentru tine.
Îți privești corpul cu mai puțină judecată și cu mai multă blândețe.
Îndrăznești să faci primul pas, chiar dacă îți tremură genunchii.
Pentru că opusul autosabotajului nu este perfecțiunea.
Este permisiunea de a trăi.
Iar uneori, cea mai profundă formă de iubire de sine începe cu un gest atât de simplu, încât pare neînsemnat:
Să nu te mai abandonezi încă o zi.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir