Aștept...
În stația aceea, unde pereții par să fi învățat să respire umezeala și timpul, linia de metrou nu e doar o cale de transport. E o venă deschisă sub oraș, un loc unde dorințele circulă fără să fie văzute.
Stai pe marginea peronului, aproape de limita aceea marcată discret, ca o promisiune sau ca o interdicție. Întunericul din tunel nu e gol; e dens, aproape cald, ca o prezență care te privește înainte să apară.
Și atunci îl simți.
Nu trenul în sine, ci vibrația lui, un murmur adânc, ca un gând care ți se strecoară sub piele. Șinele încep să tremure ușor, metal pe metal, o atingere repetată, ritmică, ca o respirație care se apropie.
Metroul vine fără cuvinte. Niciodată nu anunță. Nu cere. Nu explică.
Doar intră.
Lumina lui taie întunericul, dar nu-l distruge, îl desface, îl mângâie, îl face să pulseze. Te găsește acolo, în așteptare, ca și cum ar ști că nu e prima dată când vii. Ca și cum între voi există deja o istorie tăcută.
Ușile se deschid cu un oftat mecanic, dar pentru tine sună ca o invitație intimă. Înăuntru e cald, aerul e ușor încărcat, ca după o prezență care tocmai a trecut. Te așezi și, pentru o clipă, nu mai știi dacă te deplasezi prin oraș sau prin tine.
Pentru că metroul nu te duce undeva.
Te străbate.
Fiecare oprire e o pauză între două bătăi de inimă. Fiecare pornire e o reluare a unui ritm pe care nu-l controlezi. Și undeva, între stații, realizezi că nu tu alegi când să cobori, ci el decide când ești pregătită să pleci.
Iar când o faci, când ușile se închid în urma ta și trenul dispare din nou în întuneric, rămâne ceva.
Un fel de gol cald.
O vibrație care nu dispare imediat.
O tăcere care nu e lipsă, ci ecou.
Și știi că te vei întoarce.
Nu pentru că trebuie.
Ci pentru că linia aceea, mută, adâncă, vie a învățat deja drumul spre tine.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir