Ard conștientă
Între mine și mine nu mai e nimic…
Există o clipă în care nu mai ești tu… și totuși ești mai mult decât ai fost vreodată, iar dacă rămâi acolo, nu te mai poți întoarce la cine ai fost.
Nu știu când începe exact.
Nu există un punct clar.
Este mai degrabă o alunecare lentă din gând în senzație, din control în prezență, din „eu înțeleg” în „eu trăiesc”.
La început e subtil.
O căldură care nu vine din afară.
O vibrație care nu cere nimic, dar promite tot.
Și dacă rămân atentă… dacă nu mă grăbesc să o definesc, începe să crească.
Nu ca o explozie, ci ca o acumulare.
O tensiune fină între „încă nu” și „aproape”.
Acolo se naște intensitatea.
Nu în ceea ce se întâmplă, ci în conștiința că urmează să se întâmple.
Și exact în acel spațiu suspendat, încep să mă simt… diferit.
Mai prezentă.
Mai vie.
Mai expusă în mine însămi.
Dar nu mă pierd.
Și asta schimbă totul.
Pentru că o parte din mine rămâne lucidă observând fiecare strat care cade:
rușinea, regulile, vocile învățate.
Se desprind încet, ca niște haine care nu-mi mai aparțin.
Și dedesubt… nu e fragilitate.
E ceva mai profund.
O prezență densă.
Caldă și întunecată în același timp.
Aici începe partea pe care înainte aș fi evitat-o.
Pentru că intensitatea nu mai este doar plăcută.
Devine… greu de dus.
Nu pentru că e dureroasă, ci pentru că e prea reală.
Prea sinceră.
Simt cum în mine apare ceva care nu mai vrea să fie „adecvat”.
Care nu mai vrea să fie explicat sau corectat.
O forță care nu cere voie.
Și pentru o clipă…
îmi vine să fug.
Dar nu mai fug.
Rămân.
Și în acel moment, totul se schimbă.
Pentru că atunci când nu mai evit, nu mai reduc, nu mai îndulcesc… încep să văd.
Nu doar senzația, ci pe mine în ea.
Femeia care trăiește.
Și femeia care știe că trăiește.
Două planuri care se suprapun perfect.
Este aproape prea mult.
Ca și cum m-aș simți pe mine însămi din interior, în timp ce mă privesc făcând asta.
Un cerc care se închide.
Și în acel cerc… nu mai există fragmentare.
Nu mai există „ar trebui” sau „nu e voie”.
Exist doar eu… întreagă.
Cu lumină și umbră în același timp.
Și încep să înțeleg ceva care mă cutremură: culmea nu este punctul final.
Nu este descărcarea.
Nu este momentul în care totul se termină.
Culmea este capacitatea de a rămâne acolo.
În intensitate.
În tensiune.
În adevăr.
Să nu grăbesc.
Să nu închid.
Să nu mă salvez de mine.
Pentru că exact în acel „prea mult”se află cea mai pură formă de conștiență.
Nu filtrată.
Nu educată.
Nu corectă.
Ci vie.
Și atunci văd clar: nu caut plăcerea.
Nu caut eliberarea.
Caut acel punct rar în care sunt complet prezentă în ceea ce simt și știu că sunt.
Acolo unde dorința nu mă controlează, dar nici eu nu o controlez.
Unde nu aleg între abandon și luciditate… ci le trăiesc simultan.
Asta este puterea.
Nu să te pierzi.
Ci să te simți pierzându-te și să rămâi.
Nu să controlezi.
Ci să fii conștientă că ai putea controla și să alegi să nu o faci.
Și poate… asta este forma cea mai profundă de libertate pe care o pot atinge: să fiu întreagă în tot ceea ce sunt, chiar și în acele părți care nu vor să fie vindecate, ci doar trăite până la capăt.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir