Orașele mari sunt cele mai perverse forme de seducție inventate vreodată.
Te cheamă.
Îți promit.
Îți șoptesc că aici se întâmplă totul, că aici vei deveni cineva, că aici există bani, oameni, posibilități, întâlniri, nopți, lumină, sex, putere, succes.
Și vii.
La început îți place.
Te excită zgomotul.
Te excită luminile.
Te excită faptul că mereu se întâmplă ceva.
Ai impresia că viața este acolo, în mijlocul aglomerației, în mijlocul clădirilor, în mijlocul miilor de oameni care se ating fără să se atingă cu adevărat.
Orașul te ține aproape.
Ca un amant care știe exact ce să-ți ofere ca să nu pleci.
Apoi începe să-ți ia.
Îți ia timpul.
Îți ia banii.
Îți ia răbdarea.
Îți ia liniștea.
Îți ia somnul.
Și, aproape fără să observi, începe să-ți ia respirația.
Te trezești dimineața și deja ești în întârziere.
Ieși din casă și intri într-o altă cutie.
Mașina.
Apoi biroul.
Apoi liftul.
Apoi apartamentul.
Geamuri peste tot.
Ecrane peste tot.
Semnale invizibile plutind deasupra capului.
Wireless.
Radiații.
Lumini artificiale.
Motoare.
Aer condiționat.
Beton.
Și noi spunem că suntem civilizați.
Suntem doar foarte bine închiși.
Mă uit astăzi la București și îl văd altfel.
Nu mai văd orașul în care m-am născut.
Văd un animal uriaș care respiră greu.
Mii de mașini intră în el.
Mii ies.
Mii de oameni aleargă prin arterele lui.
Și toți cred că undeva, puțin mai încolo, îi așteaptă viața.
Dar viața este mereu puțin mai încolo.
La următorul semafor.
La următoarea intersecție.
După următoarea ședință.
După următorul salariu.
După următorul weekend.
După următoarea vacanță.
Și între timp…
viața se întâmplă în corp.
Iar corpul nu știe să mintă.
Corpul știe când este obosit.
Știe când este sufocat.
Știe când are nevoie de liniște.
Știe când vrea să fugă.
De trei ani, de când am plecat la țară, am început să-mi aud din nou corpul.
Asta mi se pare aproape erotic.
Să poți să-ți simți pielea fără să fie nevoie să se întâmple ceva.
Să simți aerul.
Soarele.
Frigul.
Pământul sub tălpi.
Să te trezești și să nu auzi imediat orașul urlându-ți în ureche.
Să existe un spațiu între tine și lume.
Un spațiu în care să poți exista.
De aceea întoarcerea în București mă lovește atât de tare.
Pentru că acum știu diferența.
Știu cum este să respiri.
Și când vii dintr-un loc în care aerul are loc să circule, orașul pare aproape obscen.
Prea mult.
Prea aproape.
Prea zgomotos.
Prea plin.
Prea multe corpuri închise în cutii metalice.
Prea multe priviri coborâte în telefoane.
Prea multe vieți trăite prin geam.
Și mă întreb dacă nu cumva am confundat progresul cu îndepărtarea de propriul nostru corp.
Am construit orașe ca să ne fie mai ușor să trăim.
Și apoi am construit vieți în care nu mai avem timp să trăim.
Asta este ironia.
Orașul mare nu te omoară dintr-o dată.
Nu.
Este mult mai subtil.
Te seduce.
Te obișnuiește.
Te face dependent.
Îți dă suficientă plăcere cât să accepți oboseala.
Suficientă agitație cât să nu mai auzi golul.
Suficiente posibilități cât să nu observi cât de puține lucruri îți mai aparțin cu adevărat.
Și într-o zi îți dai seama că ai devenit intim cu ceva care te consumă.
Ca într-o relație toxică.
Îl iubești.
Îl urăști.
Îți este dor de el.
Și când te întorci, abia aștepți să pleci.
Nu vreau un oraș mai mare.
Nu vreau o viață mai mare.
Una în care să existe loc pentru mine.
Pentru liniște.
Pentru atingere.
Pentru respirație.
Pentru dorință.
Pentru corp.
Pentru toate lucrurile care nu pot fi măsurate în kilometri pătrați, clădiri, salarii sau numărul de mașini care trec într-o oră.
Adevărata bogăție nu este să ai acces la tot. Ci să nu mai ai nevoie de atât de mult. Și poate că într-o lume care ne învață permanent să vrem mai mult… cel mai erotic gest de revoltă este să spui: mie îmi ajunge.
Și să deschizi geamul.
Să inspiri.
Și să simți, pentru prima dată după mult timp, că aerul chiar ajunge până în tine.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir