Am vărsat cafeaua. Sau poate am vărsat ceva din mine.
Astăzi, după săptămâni în care am trecut pe lângă cafeneaua mea preferată, m-am oprit.
Mi-am cumpărat cafeaua.
Și nu doar atât.
Am ales o aromă nouă.
Am ales ceva ce nu mai încercasem.
Poate că, fără să-mi dau seama, nu schimbasem doar gustul cafelei.
Schimbasem ceva în mine.
Am urcat în mașină.
Am luat prima înghițitură.
Și, pentru prima dată, am vărsat cafeaua pe mine.
Am rămas câteva secunde nemișcată.
De ce acum?
De ce tocmai astăzi?
Psihanaliza nu spune că accidentele au întotdeauna un mesaj ascuns. Dar spune că felul în care ne raportăm la ele poate deschide o ușă spre lumea noastră interioară.
Și atunci am început să mă întreb...
Ce am vărsat, de fapt?
Cafeaua?
Sau tensiunea acumulată în toate zilele în care m-am amânat?
Poate că atunci când ne dorim foarte mult ceva, corpul poartă emoția înainte ca mintea să o înțeleagă.
Poate că nu era doar o cafea.
Era întâlnirea cu mine.
Poate că aroma nouă a fost mai mult decât o alegere.
A fost un pas într-o direcție necunoscută.
Iar necunoscutul ne emoționează.
Uneori atât de mult, încât mâinile tremură.
În terapia orientată spre energia sexuală, energia vitală nu este întotdeauna liniștită.
Când începe să se miște după o perioadă de stagnare, poate aduce lacrimi, râs, emoție sau chiar mici stângăcii.
Nu pentru că ceva este în neregulă.
Ci pentru că viața începe din nou să circule.
Și apoi mi-am amintit ceva.
Poate că astăzi nu este doar o zi.
Poate că este o aniversare.
Poate că este un an de la o iubire.
Un an de la o despărțire.
Un an de la moartea bunicului meu.
Un an de când am terminat facultatea.
Sau poate este doar ziua în care, fără să-mi dau seama, o parte din mine a ales să nu mai treacă nepăsătoare pe lângă propria dorință.
Nu știu.
Dar poate nici nu trebuie să știu încă.
Există zile care nu cer explicații.
Cer doar prezență.
Poate că nu cafeaua vărsată este amintirea pe care o voi păstra.
Poate că îmi voi aminti ziua în care am înțeles că cele mai importante schimbări nu încep cu un zgomot.
Încep cu un gest.
Cu o oprire.
Cu o aromă nouă.
Cu o pată de cafea pe haine.
Și cu o întrebare pe care sufletul o șoptește încet:
Dacă acesta nu este sfârșitul unei rutine, ci începutul unei alte versiuni a mea?
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir