Am uitat să iubim pământul
Există o trisțe despre care nu vorbește aproape nimeni.
Nu este tristețea unei despărțiri și nici cea a unei iubiri neîmplinite. Este tristețea tălpilor care au uitat pământul.
Ne-am îmbrăcat corpurile în straturi de protecție. Pantofi. Beton. Asfalt. Plastic. Sticlă. Am construit orașe care ne țin departe de tot ceea ce, cândva, ne făcea vii. Iar între noi și natură s-a așezat o talpă de cauciuc suficient de groasă încât să nu mai simțim nimic.
Și poate că aici începe una dintre cele mai tăcute forme de singurătate.
În psihanaliză vorbim despre corp ca despre primul nostru limbaj. Înainte să rostim cuvinte, pielea știa deja să iubească. Mușchii știau să se relaxeze. Respirația știa să răspundă lumii. Corpul era dialog.
Astăzi, însă, corpul este adesea doar un vehicul care trebuie să producă, să alerge, să reziste.
Dar erotismul nu se naște din performanță.
Erotismul începe în clipa în care talpa goală atinge iarba umedă.
În acea atingere există o intimitate pe care am uitat-o. O relație profundă între piele și pământ. O conversație fără cuvinte, în care fiecare fir de iarbă pare să spună:
“Încă ești acasă.”
Poate că adevărata noastră poveste de dragoste nu începe cu o altă ființă.
Poate începe cu pământul.
Cu diminețile în care roua îți sărută tălpile mai delicat decât orice iubire grăbită. Cu iarba care îți mângâie pielea fără să ceară nimic în schimb. Cu pământul cald care îți primește greutatea fără să te judece.
Există o senzualitate sacră în această întâlnire.
Nu senzualitatea care seduce.
Ci aceea care trezește.
În fiecare pas desculț, corpul își amintește că este viu. Că nu aparține doar ecranelor, birourilor și drumurilor asfaltate. Aparține ploii, vântului, rădăcinilor, luminii și întunericului.
Poate de aceea suntem atât de obosiți.
Nu pentru că muncim prea mult.
Ci pentru că nu mai atingem lumea.
Ne atingem telefoanele de sute de ori pe zi, dar uităm să atingem scoarța unui copac. Simțim textura plasticului, dar nu și răcoarea unei pietre de râu. Ne încălțăm atât de bine, încât nu mai lăsăm Pământul să ne spună că încă respiră sub noi.
Iar erotismul... adevăratul erotism... nu înseamnă doar întâlnirea dintre două corpuri.
Înseamnă întâlnirea dintre corp și existență.
Poate că primul gest de iubire pe care îl datorăm sufletului nostru este atât de simplu încât pare banal:
Să ne descălțăm.
Să lăsăm iarba să ne citească povestea prin tălpi.
Să permitem Pământului să ne țină, așa cum o mamă își ține copilul fără să îi ceară să fie perfect.
Poate că vindecarea începe exact acolo unde civilizația ne-a convins că este prea murdar să pășim.
Iar într-o lume care aleargă pe asfalt, uneori cel mai profund act de iubire este să ai curajul să mergi desculț.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir