În ultima vreme văd tot mai mulți oameni supărați pe inteligența artificială.
Unii sunt supărați că autori folosesc AI ca să scrie.
Alții se tem că AI-ul le va lua locul de muncă.
Unii spun că ceea ce este făcut cu inteligență artificială nu mai este autentic.
Și mă întreb uneori: când am decis că evoluția trebuie să se oprească exact la lucrurile pe care noi le-am considerat acceptabile?
Pentru că, dacă stăm puțin să ne uităm în jur, aproape tot ceea ce facem este mediat de tehnologie.
Scriem pe telefon.
Ne orientăm cu GPS-ul.
Căutăm informații pe internet.
Calculăm cu un calculator.
Ne uităm la filme pe platforme digitale.
Ne jucăm jocuri create de computere.
Ne facem fotografii pe care telefoanele le procesează în câteva secunde.
Ne programăm viața în aplicații.
Și nimeni nu spune că un om care folosește un calculator „nu mai gândește”.
Dar când apare inteligența artificială, brusc pare că am trecut o graniță morală.
De ce?
Poate pentru că, pentru prima dată, am creat un instrument care nu doar execută, ci participă la ceva ce noi consideram profund uman: limbajul, ideile, imaginile, creativitatea.
Și aici cred că apare frica.
Nu ne sperie doar tehnologia.
Ne sperie posibilitatea ca ceva ce am considerat exclusiv al nostru să nu mai fie exclusiv al nostru.
Dar poate că problema nu este că există AI.
Problema este ce facem noi cu el.
Pentru mine, inteligența artificială nu ar trebui să fie o scurtătură prin care omul renunță să mai gândească. Nu ar trebui să fie o modalitate de a produce cantități infinite de lucruri fără să existe în spatele lor o persoană, o experiență, o intenție.
Dar nici nu cred că trebuie să devenim puriști și să spunem: „Dacă ai folosit AI, nu mai este al tău.”
Pentru că este o diferență uriașă între a folosi un instrument și a abandona propria minte în mâinile instrumentului.
Dacă eu am ceva de spus și folosesc AI-ul ca să mă ajute să formulez mai clar, să-mi ordonez gândurile, să văd o perspectivă pe care nu o observasem sau să transform o idee într-o imagine, ideea de la care am pornit tot a mea rămâne.
AI-ul poate să mă ajute să construiesc.
Dar nu poate trăi în locul meu.
Nu poate iubi în locul meu.
Nu poate pierde în locul meu.
Nu poate trece printr-o despărțire în locul meu.
Nu poate sta într-un cabinet și să simtă tensiunea dintre două persoane.
Nu poate avea amintirile mele.
Nu poate avea corpul meu.
Nu poate avea fricile mele.
Și tocmai de aici vine, pentru mine, diferența dintre un text făcut de un om cu ajutorul AI și un text făcut de AI în locul omului.
Poate că ar trebui să ne întrebăm mai puțin:
„Ai folosit inteligență artificială?”
Și mai mult:
„Mai există un om acolo?”
Pentru că putem scrie un text fără AI și să fie gol.
Și putem scrie un text cu AI și să existe în el o experiență umană reală.
Autenticitatea nu cred că stă în instrument.
Stă în intenție.
Un pictor nu devine mai puțin pictor pentru că folosește o pensulă mai bună.
Un fotograf nu devine mai puțin fotograf pentru că aparatul lui procesează imaginea.
Un psiholog nu devine mai puțin psiholog pentru că folosește un computer pentru notițe.
Un autor nu încetează să fie autor pentru că folosește un instrument care îl ajută să-și găsească uneori cuvintele.
Dar există și reversul.
Dacă îi dai AI-ului să trăiască, să gândească și să creeze în locul tău, iar tu doar apeși un buton, atunci da, cred că pierdem ceva.
Nu pentru că AI-ul este rău.
Ci pentru că noi ne-am retras.
Și poate aici este adevărata provocare a tehnologiei.
Nu să ne întrebăm dacă ne va înlocui.
Ci să ne întrebăm dacă vom începe noi să ne înlocuim singuri.
Dacă vom mai avea răbdarea să citim.
Să scriem.
Să gândim.
Să greșim.
Să încercăm din nou.
Să stăm cu o idee până când ea devine cu adevărat a noastră.
Pentru că tehnologia poate să ne economisească timpul.
Dar nu poate să ne spună ce să facem cu timpul pe care ni l-a economisit.
Și poate că asta ar trebui să fie relația noastră cu inteligența artificială.
Să nu o tratăm nici ca pe un dușman, nici ca pe un Dumnezeu.
Să o tratăm ca pe ceea ce este: un instrument extraordinar, creat de oameni și folosit de oameni.
Să o folosim ca să ne extindem posibilitățile, nu ca să ne micșorăm mintea.
Să ne ajute să facem mai mult, nu să simțim mai puțin.
Să ne ajute să exprimăm ceea ce avem în noi, nu să decidă ce avem în noi.
Și poate, în loc să-i judecăm pe cei care folosesc AI, ar fi mai sănătos să ne uităm fiecare la felul în care îl folosim.
Pentru că până la urmă, tehnologia nu spune atât de multe despre mașină.
Spune foarte multe despre omul care stă în fața ei.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
Foarte adevărat și corect