A vorbi ca formă de dezbrăcare
Când vocea mea este dorită, începe intimitatea...
Scriu astăzi despre tăcere, despre cuvinte puține și despre foamea de a fi văzută.
Am observat cum unele relații se destramă nu din lipsă de iubire, ci dintr-o eroare subtilă: unul dintre parteneri începe să creadă că poate vorbi mai puțin, că va fi intuit, ghicit, simțit. Iar celălalt rămâne flămând, rătăcit în absența cuvintelor, neatingând sensul. Acolo unde nu se mai vorbește, se instalează singurătatea.
Pentru mine, comunicarea nu este doar schimb de informații. Este dezvelire. Este un act intim. Atunci când găsesc un spațiu de încredere, simt cum corpul meu se relaxează, cum respirația devine mai adâncă, iar cuvintele curg fără rușine. În acel spațiu sigur, fiecare întâlnire devine o terapie a sufletului, un proces de dezbrăcare lentă, strat cu strat.
Felul în care mă privești ca și cum ceea ce spun este important mă atinge mai profund decât orice atingere fizică. Privirea ta creează un câmp în care îmi permit să spun „prostii”, gânduri nefiltrate, dorințe neșlefuite. Și tocmai această libertate mă face să caut mai adânc în mine. Vorbind, mă descopăr. Rostind, mă excit intelectual și emoțional. Simt cum apar valențe noi ale mele, forme de feminitate pe care nu le-aș fi întâlnit în tăcere.
Cred cu tărie în puterea vorbitului. Dar nu oriunde. Nu oricum. Doar în mediile perfecte acele spații rare în care nu ești corectat, grăbit sau interpretat defensiv. Acolo unde cuvintele sunt primite ca un corp viu, cald, vulnerabil. Acolo unde a vorbi devine un act erotic al sufletului.
Pentru mine, adevărata intimitate începe în momentul în care vocea mea este dorită.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir